Casa Olănescu – de la schit, comisariat sovietic, CAP, azi o ruină nobilă în centrul municipiului Râmnicu Vâlcea

Divertisment

Fostă stăreție de schit, ulterior conac boieresc, sediu al comandamentului sovietic, gospodărie agricolă, dispensar medical, azi o ruină în centrul municipiului Râmnicu Vâlcea, casa Olănescu, monument de secol XVIII, strigă după ajutor, fiind necesară suma de 500.000 de euro pentru a fi salvată.

Râmnicu Vâlcea a fost până în anii 60, unul dintre cele mai frumoase târguri ale Olteniei de sub munte, prin multitudinea de case boierești, prin boema vâlceană, cea care l-a inspirat pe Caragiale, multe dintre schițele sale având la bază spiritul orașului de sub poalele Capelei, culminând cu celebra piesă „O scrisoare pierdută”.

Viața la Râmnicu Vâlcea în perioada interbelică era dominată de aristocrația locală sau bucureșteană care poposea aici zile întregi înainte sau după o cură cu ape minerale la Govora, Olănești sau Călimănești. Nu era un centru industrial, dimpotrivă, era un oraș al monoclului, al jobenului, al cabrioletelor, al dramelor și poveștilor de amor care mai de care mai romanțată, în lumea boierimii de început de veac XX.

De aceea, poate, autoritățile de după 1947 au insistat să distrugă complet parfumul de epocă al râmnicenilor, aflați la intersecția a trei regiuni — Ardeal, Muntenia și Oltenia. Râmnicul fusese doar primul oraș cu pârtie de bob din țară! Orașul număra sub 35.000 de locuitori în 1965, majoritatea oameni „erudiți, cu case frumoase pe Știrbey Vodă, pe Carol I, pe Mihai Viteazul, pe Bulevardul Mare (actual Tudor Vladimirescu). Aici se făceau cursuri de pian și se păstra tradiția lui Five o’Clock”, spune directorul Direcției județene de Cultură, prof. dr. Florin Epure.

Nu erau multe fabrici, o tăbăcărie naționalizată, care a aparținut boierilor Simian, și câteva ateliere de mobilă. Orașul nu avea blocuri, dar casele aveau un etaj sau două, case fie la șosea ca în Ardeal, fie cu o grădină frumoasă în față, majoritatea o combinație între stilul brâncovenesc al zonei, cel austriac de peste munți sau influențat de barocul franțuzesc. 

Sfârșitul anilor 60 vine cu industrializarea, în doar 20 de ani orașul vechi este ras de pe fața pământului, apar blocurile socialiste, iar în anii 80 populația municipiului deja depășea 90.000 de locuitori. Totul în urma construcției platformei industriale din zona Râureni, acolo unde funcționează azi agenții economici, unii cu probleme, alții mai norocoși.

Centrul orașului este complet sistematizat, dar se întâmplă și minuni. Una se numește Casa Olănescu, un rest de clădire a unuia din cele mai frumoase schituri — Inătești — de care pomenește Mircea cel Bătrân în hrisoavele sale. Schitul se întindea în zona central estică a orașului, avea mori de apă și dealurile Petrișorului.

La mijlocul veacului al XIX-lea, schitul se desființează, iar stăreția, o construcție în formă de L, este cumpărată de Petre Olănescu, deputat și prefect de Argeș. Aici va locui familia Olănescu, familie reprezentativă pentru realizările care aveau să urmeze în zona Vâlcii. Până în 1944 când Elefteria Olănescu, nora lui Petre Olănescu, este dată afară de sovietici, iar comandamentul Armatei Roșii, ulterior politic, al URSS, se stabilește chiar în conac.

„Județul Vâlcea număra 10.000 de membrii PNȚ, nu-i așa? Deci era cazul să facă un pic de ordine aici în județ, să fie aduși oamenii pe calea cea bună”, spune, ironic, prof. Epure.

În 1949, după sovietici, statul român găsește de cuviință că cea mai potrivită destinație a conacului boieresc din centrul Râmnicului este cea de magazie și sediu de birouri al brigadierilor de la… Gospodăria Agricolă de Stat Râmnicu Vâlcea. Până în 1984, conacul este dispensar medical, grădiniță. „Miracolul se petrece în 1984, când în fruntea Direcției de Cultură vine un profesionist care reface clădirea și o transformă în muzeu de artă medievală. Acesta a fost primul personaj care a realizat importanța în timp a fostei stăreții. Din păcate, exponatele nu puteau fi păstrate în siguranță, iar Casa Olănescu este cedată Uniunii Artiștilor Plastici”, relatează prof. Epure.

După 1990, nu se mai intervine asupra casei, care numără deja 300 de ani vechime, iar după anul 2000 Casa Olănescu revine în acte primăriei. Lângă acesta s-a ridicat între timp Seminarul Teologic, o clădire impunătoare, în schimb conacul se distruge de la o zi la alta. 

Azi, Casa Olănescu, pustie, învăluită de vegetație, cu tencuiala căzută, fără niciun viitor — 500.000 de euro ar însemna refacerea acestui monument — stă în tăcere, muribundă, așteptând să se prăbușească odată pentru totdeauna. Ultimii pictori ai UAP au plecat în 2006, speriați de zgomotele pe care le scoteau grinzile, atunci când bătea vântul.

Primarul din Râmnic, Gheorghe Matei, spune că încearcă să aplice pentru un grant european. „Asta e vorba Primăriei de cel puțin 8 ani. Am înaintat memorii, le-am spus povestea acestei minuni care a rezistat sub trei asedii: al otomanilor, austriecilor și comuniștilor. Nu i-a mișcat, din păcate. Pentru a fi salvat, conacul are nevoie, în primul rând, de o expertiză tehnică privind structura de rezistență. Apoi este nevoie de refacerea acoperișului, aflat într-o stare critică. Instalația electrică și tencuielile interioare și exterioare trebuie, de asemenea, refăcute. În tot Râmnicul numărăm pe degete ce clădiri au mai rămas din secolele trecute, iar noi vorbim de oraș turistic, nu știam că mall-urile și supermarketurile sunt obiective de turism…” conchide, amar, Florin Epure.

Boierii Olănești au înnobilat în secolul trecut aceste meleaguri, au dat naștere unei stațiuni de renume — Băile Olănești, au dat nume râului care trece prin centrul municipiului, dar casa lor… este azi una din ruinele „nobile” din centrul municipiului Râmnicu Vâlcea.

Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *