Țara Loviștei, considerată bazinul istoric al românismului, locul unde Basarab I a reușit să consolideze primul stat feudal românesc, nu cunoaște prea multe mănăstiri din piatră chiar dacă județul Vâlcea este reprezentativ pentru România având cele mai multe lăcașe de cult de patrimoniu, existând nu mai puțin de 52 de schituri, mănăstiri, bolnițe, capele, troițe.
Asta poate și datorită faptului că satele de munte din zonă aveau ca centru spiritual biserica de lemn, care putea fi ușor demontată și mutată odată cu satul din calea năvălirilor.
Cu toate acestea, Țara Loviștei are una dintre cele mai frumoase bijuterii monahale, o mănăstire de munte construită în urmă cu aproape patru secole într-o zonă unde cresc mai puțin cunoscutele fructe de pădure numite coarne.
Mănăstirea Cornet sau mănăstirea Loviștei, cel mai nordic lăcaș de cult din zestrea de mănăstiri de patrimoniu din județul Vâlcea, are însă o particularitate pe care puțini o cunosc și care i-a determinat pe mulți să o numească drept ”biserica de deasupra trenului”.
Biserica cu hramul ‘Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul’, edificiu reprezentativ al arhitecturii secolului al XVII-lea, a fost ridicată în 1666 de vornicul Mareș Băjescu și a fost inițial pictată prin grija ctitorului său. În 1761, altarul a fost repictat prin contribuția jupânului Alexe, căpitan pentru Loviștea, meșteri zugravi fiind Mihai, Radu din Târgoviște și Iordache.
Din ansamblul de la sfârșitul secolului al XVII-lea se păstrează în formă originală biserica, foișorul din colțul de sud-est și parțial zidul de incintă.
Mănăstirea este așezată pe Valea Oltului, în apropierea graniței vechi dintre Imperiul Habsburgic și Țara Românească, reprezentând de altfel ultimul bastion al ortodoxismului din acea vreme.
Locul ales pentru a fi construit a fost o stâncă masivă care cobora din Munții Lotrului până în albia râului Olt. De aici drumul comercial care lega cele două țări se bifurca, o parte mergea spre Perișani — Curtea de Argeș și o parte abruptă și extrem de periculoasă urma cursul Oltului până la Călimănești.
„Cornetu era vama ortodoxismului, ultima biserică fortificată a Țării Românești, o redută care însă de-a lungul existenței s-a confruntat cu mai multe probleme care efectiv puteau duce la dispariția ei efectivă”, după cum a declarat, pentru AGERPRES, Ligia Rizea, fost consultant pe probleme de patrimoniu în cadrul Direcției Județene pentru Cultură.
În istoria sa, mănăstirea Cornet a înregistrat mai multe situații de criză. Astfel, în anul 1808, schitul a fost distrus și refăcut în anul 1835. Biserica aflată pe hotar era probabil cel mai vânat loc pentru cuceritorii habsburgi pe care îi încurca această fortăreață a ortodoxismului, în încercarea lor de a cuceri, prin credință, comunitățile de păstori situate în nordul județului Vâlcea.
În perioada 1864-1925, biserica a fost administrată de către Eforia Spitalelor Civile din București care în 1885 finanțează construirea iconostasului din lemn de stejar; un an mai târziu fiind pictate în ulei și icoanele de lemn. Tot instituția care patronează schitul în cooperare cu Direcția Monumentelor refac între anii 1923-1925 cupola turlei și altarul dărâmate de obuze de artilerie în timpul luptelor din anul 1916.
Dar până în Primul Război Mondial, mănăstirea Cornet traversează cel mai critic moment din existența sa. În anul 1897 a fost elaborat proiectul construcției căii ferate Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului și din păcate în zona Racovița-Cornetu, dată fiind îngustimea Văii Oltului, firul căii trecea fix prin locul mănăstirii.
Astfel, potrivit acestui proiect, stânca ar fi urmat să fie dinamitată iar mănăstirea implicit desființată. Doi ani au durat discuțiile pentru a se găsi o soluție. O alternativă era ca antreprenorul căii ferate să finanțeze strămutarea acestui lăcaș de cult, lucru care era destul destul de costisitor. În cele din urmă soluția a venit din rândul clerului care a înaintat o propunere care viza construcția unui tunel în stâncă chiar pe sub mănăstire. După analizele tehnice a fost acceptată această soluție care însă prezenta și ea o serie de riscuri, lucrările de foraj nu trebuiau să afecteze structura de rezistența a edificiului vechi de 300 de ani. În 1898, corpurile de chilii de pe latura de vest au fost demolate totuși și s-a construit, pe sub mănăstire, un tunel, actualmente înscris la rândul său în lista monumentelor tehnice protejate.
Problemele mănăstirii nu se termină însă aici. În 1916, în timpul primului război mondial, Valea Oltului a fost unul dintre cele mai feroce teatre de luptă iar biserica se afla exact la mijlocul frontului între trupele generalului Praporgescu și armata germană. Cupola bisericii și o parte din altar au fost bombardate cu tunul, fiind renovate între anii 1923 — 1925.
Ultima încercare la care a fost supusă mănăstirea a fost în anii ’80, odată cu planul de amenajare hidrotehnică a Oltului, când autoritățile au propus demolarea acesteia. Hidrocentrala Cornet, care era propusă în aval de mănăstire însă, a fost regândită și în cele din urmă această construcție a fost ridicată în amonte, iar mănăstirea a scăpat și de această dată.
„Pelerinii care doresc să se reculeagă la mănăstirea de deasupra trenului pot însă și admira lucrarea monumentală. Este vorba despre tunelul din stâncă executat în 1898. Tunelul de cale ferată aparține tronsonului feroviar Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului, realizat sub conducerea inginerului Mihail Râmniceanu, reputat inginer, membru corespondent al Academiei Române.
Realizarea tronsonului de cale ferată Râmnicu Vâlcea — Râul Vadului a fost o reușită tehnică remarcabilă a timpului său, soluțiile constructive trebuind să facă față dificultăților naturale pe care le ridica străbaterea Defileului Oltului, arteră de circulație deschisă transportului modern începând cu anul 1722, în timpul stăpânirii austriece în Oltenia.
Întregul ansamblu este proiectat și realizat cu acuratețe tehnică și un deosebit simț arhitectonic”, a adăugat Ligia Rizea.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.