Băbeni, povestea orașului celor „trei nații” – români, ungureni și rudari

Divertisment

Băbeni, cel mai mare oraș din județul Vâlcea, după cele două municipii Râmnic și Drăgășani, are o particularitate la nivel demografic și social, acesta fiind produsul urban, potrivit primarului Sorin Bâzâc, a „trei nații”, fiecare venind cu aportul lor la nivel de tradiții, meserii și arhitectură.

Cele „trei nații”, cum sunt numite de autoritățile orașului, sunt românii, ungurenii și rudarii, toate cele trei grupuri sociale împărțind orașul în cartiere specifice și care „au modificat centrul așezării în ultimii trei sute de ani” funcție de cursul Oltului și al Bistriței, dar și funcție de ponderea economică a activității specifice fiecărui grup.

„La început au fost românii, localnicii, așezați în zona Pădurețu, la poalele dealului Firijba, și Braia. Ei de fapt reprezintă nucleul localității, care avea centrul sau vatra în zona Braia. Pe atunci, Oltul avea cursul chiar la poalele dealului”, spune primarul Sorin Bâzâc.

Românii se ocupau cu agricultura și tăierea lemnelor. Lunca inundabilă a Oltului permitea cultura legumelor, iar pădurile de fag și stejar care ajungeau până la Horezu au permis o dezvoltare destul de rapidă a așezării, apărând și prima dinastie de boieri, familia Băbeanu, cea care ulterior va da și numele actualului oraș.

„Primii venetici care ajung aici sunt ciobanii din Mărginimea Sibiului. De fapt e acel exod masiv al bacilor ungureni, care au fugit de taxele impuse de Maria Tereza și încep să se așeze în sudul Parângului pe linia Mălaia, Vaideeni, Băbeni. Ungurenii vin astfel ca un grup compact și se așează în zona unde este centrul actual al orașului, pe malul Bistriței, în apropiere de vărsarea în râul Olt. Aici erau pășuni întinse și o climă blândă care permitea pășunatul până toamna târziu”, afirmă Sorin Bâzâc.

Inițial, cele două comunități erau separate, nu formau o singură așezare, între ungureni și români nu a existat, spun sociologii, o adversitate, dar structura internă a grupurilor a făcut mai grea compatibilizarea.

„Ciobanii ardeleni aveau o structură închisă, bazată pe familia foarte unită care nu permitea interferențe cu alte grupuri. Meseria trebuia păstrată cu sfințenie, la fel și tradițiile, oieritul. Plus că la ungureni alta era situația materială superioară, față de agricultorii localnici. Omogenizarea celor două grupuri a durat mai bine de o sută de ani. La asta contribuie și factorul sezonier. Ciobanii mizau că, odată schimbată conducerea în imperiul habsburgic, se pot reîntoarce, mulți chiar au și făcut asta”, declară sociologul Ligia Rizea.

Cert este ca la începutul anilor 1900, cele două comunități sunt deja reunite într-o singură așezare, porțile ardelenilor se regăsesc în construcția noilor case ale românilor, iar costumul tradițional, alb și negru, este preluat în întreaga așezare, devenind simbol.

Odată cu etapele modernizării României, în perioada ante și interbelică, când se începe o regularizare a cursului râului Olt, apare un nou grup social — rudarii.

Pentru a permite o rută comercială directă între Râmnicu Vâlcea și Drăgășani, cursul Oltului este deviat și stabilizat cu 2-3 kilometri spre est. Se eliberează astfel un areal de tip zăvoi, unde principalul arbore care creștea era pluta, arbore ce putea fi foarte ușor modelat cu o unealtă de cioplit asemănătoare teslei — ruda.

În secolul trecut, are loc o masivă așezare pe noul drum comercial Râmnicu Vâlcea — Drăgășani, a unei minorități de romi, pricepută în mânuirea rudei. De aici și numele de rudari. Așezarea, numită Valea Mare, devine vad comercial, aici se fac linguri, mese, scaune, putini etc. De fapt, tot ce înseamnă obiecte de uz gospodăresc din lemn. 

„Rudarii devin cei mai cunoscuți meșteri în lemn. Se spune că la fiecare casă din Valea Mare, exista un atelier și mulți români veneau să învețe acest meșteșug. Centrul orașului se mută pentru a treia oară, chiar pe acest traseu, având în vedere că era ruta comercială Râmnicu Vâlcea — Drăgășani sau mai jos spre Olt și mai sus spre Ardeal”, afirmă Ligia Rizea.

După 1950, lucrurile însă se schimbă, din păcate, în rău. Rudarilor li se închid atelierele și sunt forțați să se angajeze în fabricile comuniste de tâmplărie. Mai rău, pe locul unde ciobanii ungureni își pășteau turmele sunt descoperite zăcăminte de petrol iar toate platourile din zonă sunt efectiv împrejmuite și apar zeci de sonde de forare și scoatere a țițeiului, dispărând astfel pășunatul. În doar 40 de ani, Băbeniul „celor trei nații” pierde toate trăsăturile care l-au identificat, devenind un centru industrial bazat pe lemn, petrol și mecanică, în zonă apărând o uzină de armament.

După 1990, orașul încearcă să-și revină, mai ales după ce majoritatea fabricilor au intrat în faliment, în locul lor dezvoltându-se noi servicii care să pună în valoare zestrea socială a comunității. Rudarii și-au reluat meșteșugul, centrul orașului s-a mutat din nou în zona ungurenilor, a „caselor arătoase” cu specific ardelenesc.

„Orașul își revine, este al treilea centru urban al județului și ca nivel de PIB, suntem orașul paralelei 45, încercăm să ne adaptăm în prezent cu povestea din trecut. Drama celor 40 de ani de comunism a fost totală. Este vorba de trei nații care aveau un simț al proprietății și al antreprenoriatului, mă refer la agricultori, la păstori, la meșterii rudari în lemn. A fost cu adevărat o catastrofă socială. Dar ne vom reveni. Cele trei nații au acolo un spirit care nu se pierde așa ușor”, susține Sorin Bâzâc, primarul din Băbeni, localitate aflată la 20 de kilometri de Râmnicu Vâlcea.

Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.