România este cunoscută din punct de vedere al patrimoniului religios prin combinația dintre sacru și profan rezultantă a înscrisurilor pline de spirit de pe crucile de la Săpânța, din județul Maramureș. Dar sacralitatea românească nu rezidă doar în povestea Săpânței, în zona Olteniei, și cu precădere în județul Vâlcea fiind ascunsă în existența milenară a creștinismului un alt tip de sacralitate despre care s-a vorbit prea puțin, dar care odată pătrunsă dincolo de profanul cotidian ar putea fi baza unui studiu care ar defini măcar un argument al perenității și rezistenței românești pe aceste locuri.
„Întregul județ Vâlcea este înțesat de cruci. Cele mai importante sunt cele de piatră, iar una dintre cele mai vechi este cea din Câineni Mici, datată în 1632, păstrată în curtea Bisericii Sfinții Voievozi din Râmnicu Vâlcea. Aceasta este închinată Sfintei Paraschiva și a fost ridicată de Stoica, Nica, Stana iar lista continuă. Meșterul a fost Stoica, fiul lui Cîrstea, iar de scris, a scris-o popa Stan. Crucea aceasta mai vorbește și despre o biserică făcută de jupânul Stoilă — desigur alta mai veche decât cea actuală, apreciată pentru frumoasa ei pictură murală exterioară realizată în 1841 de zugravii Pătru și Ghiță Lăzărescu cu cheltuiala lui Nicolae Daneș. Aceste informații despre vechimea crucii sunt publicate de Constantin Bălan, în Înscripții medievale”, spune Ligia Rizea, sociolog, fost consultant pe probleme de patrimoniu în cadrul Direcției Județene pentru Cultură și Culte.
În Vâlcea sunt cruci care comemorează ridicarea unei biserici, sunt cruci de hotar (cum este cazul „Crucii Mișeilor”, păstrată la Râmnicu Vâlcea lângă Biserica Buna Vestire), sunt cruci de pomenire, unele dintre ele ‘prenoite’ spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Au existat centre de pietrari renumiți în nordul județului, dar și la Alunu. Ele sunt o adevărată cronică în piatră a unor spițe de neam, evenimente, marchează drumuri sacre, dar și istorice.
Ceea ce are însă un caracter inedit în cazul Vâlcii este prezența inedită a unor adevărate păduri de cruci de lemn pictate, așezate la marginea cimitirelor, la răspântii de drumuri, la treceri peste ape sau la fântâni, pe lângă care drumețul trece fără însă a căuta cauzalitatea sau sensul montării lor în aceste locuri. Ele atrag negreșit atenția celor ce călătoresc prin centrul și sudul județului Vâlcea.
Potrivit Ligiei Rizea, crucea este un simbol dens pentru creștinism. „Dar legată atât de intim de ritualul funerar, cum ne este înfățișată azi în satele vâlcene, ea ridică problema unor studii serioase de antropologie culturală. Întreaga Oltenie are această cerință. Vâlcea, însă, se pare că oferă un material concludent pe această temă”.
În Vâlcea există un întreg patrimoniu de cruci funerare de lemn, pictate sever, fără vorbele de duh ale Săpânței, cu simboluri precise (Isus Hristos Pantocrator, mai rar Răstignirea, uneori cu Adam la picioarele lui ținând o cruce în mâini, Izvorul Tămăduirii, heruvimi, chiar și tricolorul, cu conotațiile culorilor lui legate de Sfânta Treime, dar desigur și naționale), pe un larg teritoriu, de la Pietrari la Drăgășani, de la Galicea, Frâncești, Fărtățești, sau Popești până la Zătreni și Ghioroiu sau pe dealurile de la Dănicei, spre Argeș.
„Unele sunt așezate la intrarea în cimitire, puse aici după ce se ridică la mormintele defuncților monumentele funerare definitive, după standardele actuale din marmură, de regulă după cele 40 de zile care amintesc de Înâlțarea lui Isus Hristos la cer, sau ceea ce în mod curent se cunoaște ca fiind parastasul de șase săptămâni. Ele formează un fel de zid virtual între cimitir și comunitate. Nu lasă păcatele celor duși să treacă asupra celor apropiați lor, mi s-a explicat la Tetoiu. Dar acest sens mistic pare mai degrabă recent reîmprospătat în mentalul colectiv. În realitate poate să fie vorba despre o raportare mai degrabă mistică la prima cruce (care e de lemn), cu care este condus mortul la groapă. În alte locuri, aceste cruci fie sunt lăsate să putrezească pe mormânt, fie sunt scoase și rezemate de biserică în cazul vechilor cimitire când cărărea între biserică și cimitir, „spațio-temporalitatea” sacră nu este întreruptă, a se vedea cazul bisericilor de lemn”, spune Rizea.
Alte cruci sunt ridicate, tot la parastasul de șase săptămâni (40 de zile), la treceri peste ape, lângă poduri sau punți ca să ușureze trecerea celui mort pe tărâmul celălalt, al eternității. Trecerea inițiatică peste pod sau punte are o semnificație pe cât de arhaică, pe atât de universală și complexă, ca și însușirile primordiale și purificatoare ale apei. În 10 localități din Vâlcea, efectiv la parastasul de 40 de zile se construiește o punte mică în dreptul crucilor peste care se spune că trece sufletul decedatului. Ea nu este folosită de localnici. „Podul, puntea sunt între altele, reprezentări ale curcubeului, miraculoasa legătură între spațiul profan și cel sacru, ne explică Mircea Eliade în Istoria credințelor religioase”, subliniază Rizea.
O a treia categorie o reprezintă crucile ridicate la fântăni sau puțuri, pe ciuturi, tot la parastasul de șase săptămâni. În cazul celor din urmă, rudele celui decedat construiesc sau repară o sursă de apă—fântână, puț, izvor — pentru ca, folosindu-se de aceasta, întreaga comunitate să-l pomenească și să se roage pentru iertarea păcatelor celui mort.
Pornind de semnificație sau ritual, teme de cercetare pentru antropologia culturală sau etnografie, diversitatea plastico-simbolică a vechilor cruci de lemn vâlcene și prin extensie din întreg arealul oltenesc merită o atenție sporită, o conservare într-un muzeu al crucii, idee de altfel mai veche, care însă nu poate fi întârziată prea multă vreme. „Mentalitățile se schimbă, tradițiile ce vin uneori din negura timpului cedează rapid în fața timpurilor moderne, iar crucile, uneori întruchipându-l pe om pe punctul de a-și lua zborul, ca cele de lângă biserica întemeiată în secolul al XVI-lea la Mierea (Ghioroiu), oricât ar fi ele de veșnice ca simbol, fizic, nu peste vreme îndelungată, or să dispară fără urmă”, conchide Ligia Rizea.
În orice caz, toate drumurile vâlcene sunt marcate cu aceste păduri de cruci din lemn care au sute de ani vechime și ascund o mistică aparte, care arată legătura indisolubilă a celor rămași cu cei duși, care au definit o particularitate a creștinismului ortodox românesc și care, implicit, au statornicit aici, un spirit unitar care a rezistat aproape 2.000 de ani.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.