Anii ’50 pentru județul Vâlcea au fost cei mai negrii ani din istoria județului, regimul comunist avea nu mai puțin de două penitenciare pentru dușmanii poporului, cel din Ocnele Mari și cel din sudul Râmnicului, dar cei peste 10.000 de țărăniști și liberali, grupările de partizani din munți și țăranii chiaburi care nu erau de acord cu colectivizarea umpluseră la refuz cel două locații, astfel încât mai era nevoie de un nou penitenciar.
„Gheorghiu Dej și Ana Pauker au elaborat un plan amplu de construcție a unor noi penitenciare în Oltenia de sub munte, la Râmnicu Vâlcea și la Târgu Jiu. Mai ales că structura de rezistență a penitenciarului de la Ocnele Mari se șubrezise și era pericol să se prăbușească. Au contactat organizația locală a PMR-ului din Râmnicu Vâlcea și au cerut rapid să pună la dispoziție un teren pentru a se construi un penitenciar de mari dimensiuni pentru a aduna pe toți deținuții politici din județ”, spune, pentru AGERPRES, profesorul Nicolae Dinescu.
În Râmnicu Vâlcea, în zona de nord a orașului tocmai fuseseră naționalizate terenurile boierului Săltea, unul din cei mai mari industriași din perioada interbelică, cunoscut însă pentru miile de hectare de plantații de pomi fructiferi și pentru exportul de fructe pe piețele din Viena, Budapesta și Belgrad.
În 1949, potrivit profesorului Dinescu, s-a luat decizia prin ordin al Consiliului de Miniștrii al RPR de a fi construit la ieșirea dinspre Sibiu, în nordul municipiului Râmnicu Vâlcea, a celui mai mare penitenciar din Oltenia, în formă de H, cu beci și un etaj, unde urmau să fie mutați mare parte din deținuții de la Ocnele Mari, dar și cei care urmau să fie capturați în Munții Vâlcii, precum și fruntașii țărăniști.
„Să nu uităm, la Ocnele Mari, unde se crease al doilea fenomen de reeducare după Pitești, erau încarcerați Petre Țuțea, Arsenie Boca, Vasile Militaru și alte mari personalități ale momentului. Acolo fuseseră greve și multe proteste din cauza condițiilor total grele în care se trăia. Erau peste 20 în camere, din cauza aerului salin crescuse numărul de decese. Chiar și pentru comuniști era o problemă managementul vechii închisori de la Ocne. În acest sens, necesitatea unui penitenciar era mai mult decât o prioritate pentru regimul lui Dej”, spune istoricul Sorin Oane.
Investiția în noua închisoare „Penitenciarul Râmnicu Vâlcea” s-a dovedit una destul de costisitoare pentru bugetul României de după război, dar lucrările trebuiau terminate în timp record, adică se dorea ca în 1952 să fie deja finalizate.
Mai ales că în acei ani numărul arestărilor în rândurile clerului și intelectualității, dar și ale țărănimii care refuza colectivizarea ajunsese la cifre record.
„Trăim în cea mai cruntă perioadă stalinistă, se ajunsese la epurări în partid chiar, Securitatea își dimensionase numărul de salariați, grupările de rezistență din Munții Făgăraș și din Munții Căpățânii, Arnota, Bărbătești sporiseră, Vâlcea devenise obiectiv zero pentru partid, un județ cu tradiție boierească și cu mari moșieri și obști montane. Sentimentul proprietății trebuia complet eradicat”, spune Oane.
În 1951, lucrările sunt finalizate în proporție de 90%, potrivit istoricului Oane, și aici este adus să-și facă „ucenicia” temutul Alexandru Vișinescu. „Probabil că deja surpăturile de la Ocnele Mari care se accentuaseră au forțat regimul să mute sediul central la noul penitenciar. Și Vișinescu începe cariera care îl va consacra din păcate drept unul din cei mai aprigi torționari, la Râmnicu Vâlcea”, subliniază Oane.
Despre sfârșitul peniteniciarului circulă mai multe variante, despre care vorbește profesorul Nicolae Dinescu.
„Prima ar fi că în 1954 regimul nu și-a mai permis să aloce fonduri pentru finalizarea lucrărilor și atunci decid să închidă acest penitenciar și să se concentreze pe cele de la Râmnicu Sărat, unde este mutat Vișinescu, sau cele de la Aiud, Sighet, Târgu Jiu”, spune Dinescu.
O a doua varianta menționează o vizită a lui Gheorghiu Dej în zonă și ar fi fost destul de supărat de aspectul „prea frumos și elegant” al închisorii și a cerut imediat desființarea penitenciarului, el spunând că dușmanii poporului nu merită „să trăiască în palat”.
În acest sens, Vișinescu ar fi fost mutat disciplinar la Râmnicu Sărat, iar zelul de care a dat acesta dovadă ulterior a fost tocmai pentru a reintra în grațiile regimului.
Cert este însă că din 1954 Școala Silvică de la Curtea de Argeș se mută în acest local din Râmnicu Vâlcea.
„Pe când eram elev de liceu la Alexandru Lahovary am fost scoși la o muncă practică de a sparge pereții tip celulă ai Penitenciarului și de a-l transforma în școală. În 1967, acesta devine Liceu Silvic cu învățământ de 5 ani, iar eu am fost numit director adjunct. Azi este unul din cele mai frumoase campusuri școlare din județ, dacă nu chiar din țară, are un parc dendrologic cu zeci de specii de arbori și în decurs de 40 de ani a pregătit generații de tâmplari, de pădurari sau de viitori ingineri silvicultori”, a mai adăugat profesorul Nicolae Dinescu.
Fostul penitenciar se află azi într-un din cele mai noi cartiere ale Râmnicului, în apropiere este situat Spitalul de Urgență și nimic nu mai amintește că odată, demult, în sălile actuale de clasă, în loc se fie table și calculatoare, era un hârdău și zgomot de lanțuri.
„E o poveste, deși sinistră la început, azi când primăvara se simte prezentă în parcul din curtea liceului ne face să privim partea optimistă, să spunem că dintr-un iad concentraționar a rezultat această frumoasă unitate școlară, unde tinerii vin să studieze, să se bucure, să privească zâmbitori spre viitor. Poate că de fapt bunătatea celor care au fost închiși aici a rezistat mai departe și nu urâciunea torționarilor”, a declarat profesor Narcisa Popa, director adjunct în prezent al Colegiului Tehnic Forestier din Râmnicu Vâlcea.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.